Părintele Paisie mi-a salvat viața

Am să povestesc simplu, așa cum s-au petrecut lucrurile…

În ultimii ani, cu ajutorul lui Dumnezeu, am făcut câteva pelerinaje în Grecia, iar de unul dintre ele îmi voi aminti toată viața mea… A fost călătoria în care foarte puțin a lipsit să ne pierdem viața și eu, și soția mea și, dacă nu erau mila și puterea lui Dumnezeu, nu mai scăpam din ghearele morții…

Am plecat de acasă ceva mai târziu decât ne propuseserăm… știți cum este… în ultima clipă îți amintești că – prins cu pregătirile drumului – ai uitat să dai mașina la spălat; nu găsești nu știu ce fleac la care oricum renunți după 30 de minute de căutări și după aceea îți aduci aminte că este deja în mașină, unde altundeva decât în prima valiză pe care oricum nu mai ai chef să o dai jos din mașină; te hotărăști să mănânci acasă mai bine decât pe drum, că oricum este mai bună mâncarea de acasă decât la vreun restaurant pe autostradă sau te miri pe unde… etc. Într-un final, te urci în mașină, spui rugăciunile de călătorie, ceri ajutorul Sfinților Îngeri Păzitori și Protecția Maicii Domnului… și la drum.

Bulgaria întotdeauna mi s-a părut o țară foarte frumoasă și cu un relief magnific… câmpii întinse și distanțe mari între orașe și sate, dealuri molcome și pline de verdeață, munți plini de păduri, încât – vrei nu vrei – îți vin în minte frumoasele cuvinte despre munții „care își potrivesc pe ceafă cușme de păduri”… Nu cunosc partea de litoral, dar drumul spre Sofia și de acolo spre Tesalonic întotdeauna l-am străbătut cu plăcere, mai ales acea porțiune de defileu care-mi amintește de defileul Jiului de la noi, unde se află Mănăstirea Lainici cu podoaba ei de mult preț, Icoana Maicii Domnului, Grabnic Ascultătoare. Autostrada de la Sofia spre Tesalonic atât cât este ea, cam 100 de km, este modernă, bine întreținută și cu tuneluri largi și bine luminate. O bună parte a autostrăzii trece prin munți, câteodată la înălțimi destul de mari, unde ai ocazia să te bucuri de priveliști grozave.

De data asta, noi am trecut de Sofia destul de târziu și am hotărât să mergem mai departe, deși vremea în acea perioadă de martie nu dădea semne bune… Când am intrat în munți, deja era seară, se întunecase și încă de la început, mi-au fost testate abilitățile de șofer și cauciucurile Pirelli noi-nouțe de pe „buburuză” – cum alintăm mașina noastră –  de o ploaie măruntă și rece, ploaie care repejor s-a transformat în lapoviță și, după aceea, într-o ninsoare de toată frumusețea. Tunelurile care traversau munții din loc în loc deveniseră, fie și pentru câteva secunde,  adevărate „oaze” de destindere a mușchilor încordați, dat fiind faptul că ninsoarea devenise destul de puternică și cu fulgi mari și frumoși, iar peisajul devenise ca o carte poștală cu imagini din poveștile fraților Grimm, încât mă așteptam să-l văd pe Moș Gerilă într-un refugiu, undeva, tras pe dreapta cu binecunoscuta lui sanie trasă de reni… Foarte curând, viziunile mele despre un Moș Gerilă și sănii trase de reni mi-au fost spulberate la ieșirea dintr-un lung tunel curbat ca o banană. Cum spuneam, în tuneluri mă destindeam câteva secunde/minute, depinde de cât era tunelul de lung, până la ieșirea din zona protejată, uscată și bine luminată, atât cât să intru din nou în bezna nopții, unde fulgii drăguți de nea începuseră să se dea cap în cap, mânați de un vânt care-și încorda plămânii și sufla tare ca să devină viscol. De regulă, conduc destul de precaut, nu-mi place viteza (zicem eu și câțiva prieteni, că restul nu au curaj să-mi spună adevărul 🙂 )… dar oricum, mai mult de 80 km/h nu aveam, pentru că, într-adevăr, nu erau condiții de mers cu viteză mai mare, plus că aveam în dreapta „copilotul”, in persoana fermecătoarei mele soții, care știa în fiecare secundă, mai fidel decât ceasul din bordul mașinii, ce viteză am… În tunelul de care vă spuneam, curbat ca o banană, mai precis la ieșirea din el, din cauză că nu era trafic, zăpada devenise stăpână pe autostradă și exact în punctul de contact din gura tunelului se formase și puțină gheață și am început să alunec „sanie” în lateral spre stânga, deși încercam din răsputeri să redresez mașina și să revin în direcția corectă; pur și simplu nu reușeam, de parcă cineva sau ceva împingea mașina într-un mod absolut nefiresc, raportat la viteza și la direcția roților la ieșirea din tunel. Soția mea era cu telefonul în mână și răspundea la un mesaj pe care tocmai îl primise și nu a sesizat pericolul în care ne aflam, pentru ca eu nu mă exteriorizam absolut deloc și nu voiam să o sperii. Nu știu dacă a fost bine sau rău, dar așa am hotărât eu în acele momente, să nu-i spun nimic… Când mai aveam aproximativ un metru – un metru și jumătate până la momentul izbirii în plin de parapet și am conștientizat că am pierdut total controlul asupra mașinii și că într-o secundă sau două, buburuza cu noi în ea se va izbi de parapet și se va face praf, ei bine, atunci în loc să-i spun soției să se țină bine, în mintea mea a apărut un singur gând care le-a înlăturat pe toate celelalte… a rămas un singur gând: PĂRINTELE PAISIE!… Doar atât și nimic altceva! Cred și asta o spun literalmente, că am țipat în gând la Părintele Paisie, nu cu puterea gândului, nici cu frica morții, ci cu toată forța inimii mele… practic, direct din inimă a plecat acel țipăt … Am țipat atât de tare, așa cum NICIODATĂ în toată viața mea nu am țipat… am țipat atât de tare, încât am SIMȚIT și am ȘTIUT că țipătul meu a străpuns Cerurile și a ajuns la Părintele… Și asta a fost TOT… Din acel moment, o pace, o liniște și o ciudată senzație de bine m-au învăluit cu totul… Timpul nu mai exista, știam că sunt în mașină, știam că sunt în primejdie de moarte, dar în mod ciudat, nu-mi păsa de asta deloc, pentru că aveam o siguranță de nezdruncinat că nimic rău nu ni se poate întâmpla… vedeam noaptea, vedeam fulgii de nea fugărindu-se unii pe alții deasupra autostrăzii în lumina farurilor, dar eu, mașina, noaptea, timpul, TOTUL era nemișcat… Foarte ciudată senzația… dispăruseră frica, grijile, până și gândul că trebuie să alimentez mașina dispăruse… mă simțeam efectiv ca un copil în brațele mamei… Mă simțeam așa de bine și nu doream nimic altceva decât să rămân în acea stare și  în acel loc… nimic nu-mi mai trebuia.

Dintr-odată mi-am revenit, eram pe autostradă, încadrat PERFECT pe banda mea de deplasare, motorul mașinii torcea ca o pisică la gura sobei, viscolul se potolise, ninsoarea era din nou blândă și fulgii cădeau lin spre pământ. Totul era așa cum trebuie să fie. Este prima dată în viața mea, aici și acum, când povestesc toate astea așa cum s-au întâmplat, nu pentru că Doamne ferește am ținut ascuns ceva de cineva, cu atât mai puțin față de soția mea, căreia în mod ciudat abia în Tesalonic am putut să-i spun de primejdia prin care am trecut, dar fără amănuntele descrise aici… Pur și simplu acum mi-au ieșit la suprafață aceste detalii la care renunțasem să mă mai gândesc, pentru că îmi aduceam aminte perfect de momentul derapării și de groaza morții care mă cuprinsese în momentul în care am știut că am pierdut lupta cu controlul mașinii, dar din acel moment și până la momentul când mi-am revenit 100% și eram încadrat pe banda mea de mers, ei bine acele câteva secunde???… minute???… nu știu, dar nu-mi amintesc ABSOLUT NIMIC! Ce știu este că am avut credința de nezdruncinat că Părintele Paisie ne-a ajutat și ne-a scos efectiv din ghearele hidoase ale morții. L-am simțit, nu pot să explic cum, dar i-am simțit prezența și ajutorul și într-un mod care nu se poate explica, l-am „văzut”. L-am văzut atunci și îl văd și acum când scriu aceste rânduri, dar oricât mă chinui să explic și să-mi explic, nu reușesc… este o trăire strict sufletească, una care nu se poate explica, o minune săvârșită de Părintele Paisie, cu îngăduința lui Dumnezeu, și nu se poate explica. Cuvintele sunt prea sărace și seci ca să poată reda bogăția de nedescris a sentimentului apropierii de persoana ta a unui Sfânt… este inutil și să încerci să explici. Revenind „cu picioarele pe pământ”, am ajuns cu bine în Tesalonic, ne-am cazat și a doua zi am plecat spre mănăstirea Suroti, unde este mormântul Părintelui Paisie. Cei aproximativ 30 km au zburat efectiv și, din momentul parcării mașinii și până la mormânt, nu am știut cum să ajung mai repede. Până să ajung la mormântul Părintelui, îmi închipuiam momentul în care o să cad la Crucea de la mormântul lui și  o să-i mulțumesc cu lacrimi de recunoștință și cuvinte meșteșugite și cu zdrobire de inimă pentru că ne-a salvat viața mie și soției mele… Nici pomeneală… parcă înghețasem și nu-mi găseam cuvintele nici pentru rugăciunile obișnuite de ajutor pe care le spunem la mormântul Sfinților. Mă simțeam neputincios să-mi exprim recunoștința și parcă nu eram eu. Din respect pentru cei care urmau după mine la închinat, am sărutat Crucea de la capătul mormântului Părintelui și placa de pe el, am făcut trei mătănii mari și m-am dat într-o parte. Am stat acolo mâhnit și nu înțelegeam de ce nu reușesc să-mi încălzesc inima și să-i mulțumesc Părintelui cum se cuvine pentru ajutorul dat… Martor îmi este Dumnezeu că ABIA ACUM în acest moment ÎNȚELEG DE CE… chiar acum când scriu, îmi vine în minte explicația… Slavă Ție Doamne!… Eu voiam să-i mulțumesc DOAR Părintelui Paisie și numai lui, uitând că Dumnezeu este Stăpânul și El îngăduie și ispitele, și ajutorul dat nouă de către Sfinți! Mare prost mai sunt… Doamne, iartă-mă! Părintele Paisie, el însuși un munte de smerenie, mi-a dat o lecție extrem de valoroasă atunci, pe care o înțeleg acum… Așa este: dacă nu-l punem pe Dumnezeu la loc de cinste în inima noastră, în sufletul nostru și în viața noastră, reci și fără nicio putere vom fi și nimic bun nu vom putea face în toată viața noastră.

Că Ție se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.

Amin.

Marcu Costinel

Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *