ÎNCLINĂ BALANȚA SPRE IUBIRE

Gabriela Gherghe: În zilele noastre, totul se petrece într-un ritm amețitor, din care pare imposibil să ieși. Lumea întreagă pare că se mișcă cu rapiditate, însă nu în direcția bună. Pare că merge la vale, împinsă de faptele noastre rele, de nepăsarea pe care o manifestăm zilnic, de inerția care ne-a devenit obișnuință. Vorbiți deseori despre răceala inimii, acea constantă a vremurilor actuale, care dezumanizează, îndepărtându-l pe om de ceilalți, de Dumnezeu, de sine însuși. Ce va îngrijorează mai mult la starea în care se află lumea acum?

Lelia Marcu: Ai răspuns singură, fără să îți dai seama, în context. Ritmul amețitor, motiv pentru care nu ne mai mișcăm corect în spațiul vieții ci… amețitor, faptul că nu mai putem ieși, direcția în care acest ritm ne duce, la vale adică, împinși de propriile fapte rele, de deciziile nepotrivite adică, de nepăsarea care este una dintre cele mari trei rele ale lumii, alături de neștiință și uitare (potrivit învățăturii sfinților), inerția care ne-a devenit obișnuință… toate acestea, așa cum le-ai spus, sunt motive îngrijorătoare. Ce mă îngrijorează pe mine cel mai mult nu este faptul în sine, deoarece toate acestea ar putea fi schimbate, balanța înclinând în final către iubire, nu către dezastru… Of, pe mine mă îngrijorează atitudinea noastră față de acest aspect pe care îl cunoaștem; știm că nu este bine să procedăm astfel și totuși, din lene, nepăsare, uitare etc., continuăm să fim așa. Una e să nu îți dai seama ce se întâmplă, alta e să vezi, să știi, să conștientizezi și cu toate acestea, cu buna știință să stai în această amorțire, nu pentru că nu poți altfel, ci pentru că nu vrei. De aici pornește pericolul, de la faptul că ceea ce facem, în general, facem cu bună știință! Semne că nu e bine sunt, Dumnezeu ne avertizează din plin, asta nu e greu de înțeles, deoarece fiecare dintre noi are un televizor în casă și vede știrile. Inimile noastre se răcesc, iar faptul că răceala aceasta a inimii, în vremurile de pe urmă, adică acelea pe care le trăim noi acum, a fost proorocită, tot nu ne încălzește. Când inima ți s-a răcit și ai rămas cu o brumă de rațiune care să te salveze, mai poți face ceva încă: să te rogi, chiar mecanic, fără simțire deplină, să îți trimită Dumnezeu Har, să ți-l dea înapoi, să îți reîncălzească inima. Este evident că o inimă ce pare pierdută, dacă ajunge să facă o așa cerere, mai are o brumă de căldură în ea, chiar dacă insesizabilă, altfel nu ar putea-o face. Noi trăim în zilele noastre războiul cel mai de pe urmă, acum fiind doar începutul lui, undeva între prima și a doua fază a sa, între pregătire de război și primele atacuri serioase. Mulți spun: ei, probleme în istoria omenirii, au mai existat, molime, furtuni, războaie locale sau mondiale etc., vom trece și peste aceste lucruri, se vor termina cândva, ca de fiecare dată. Nimic mai adevărat și mai fals, în același timp! E ceva de genul: diavolul este politic corect. Adevărat că așa stau lucrurile, adevărat că va exista un timp în care se vor termina toate aceste necazuri… dar cum și unde duc ele, nu ni se mai spune!

G.G: Toate aceste necazuri spuneți că se vor termina. Cum și unde? Lumea noastră e în disoluție, dar nouă ne convin gândurile amăgitoare care ne spun că avem timp, că semnele pe care le vedem se încadrează în normalul vremurilor, că nu sunt îngrijorătoare și că Dumnezeu nu va pierde lumea.

L.M: La întrebarea cum?, răspunsul e: cu sfârșitul acestei lumi. Unde? În Iad. Veți spune: mulți au vorbit și sfârșitul nu a venit. Așa este, mulți au vorbit, dar nu au vorbit ce trebuie, pentru că toate acestea nu se împliniseră încă. Dumnezeu ne ține sau ne lasă, după cum ne rugăm, după cum acționăm, în funcție de ceea ce credem și mai ales, cui… credem. E esențial. Niciodată în istoria omenirii nu s-au mai împlinit proorociile așa, ca în zilele noastre, cu lux de amănunte. Îmi amintesc astfel că Sf. Paisie Aghioritul spunea că dacă te uiți la știri sau citești ziarul în zilele noastre, e ca și cum ai citi Apocalipsa. Nimic mai adevărat. Mulți greșesc ignorând aceste semne, alții exagerează, când, de fapt, e abia începutul sfârșitului; mai e ceva până atunci… Alții lovesc năprasnic cu necredința, deși, fie vorba între noi, habar nu au de niciunele, în viața lor nu au pus mâna pe vreo Biblie sau să citească scrieri ale sfinților, proorocii. Este ca la război: destabilizare totală, e războiul însuși, adică „divide și stăpânește”. Fiecare cu părerea lui, fiecare cu credința lui, deși nu îmi amintesc să fi venit Dumnezeu să spună cum că omul are 100 de căi de a ajunge în Rai, ci numai una, nu a spus că avem libertatea de a face orice, ci numai libertatea de a face binele, nu a spus că avem dreptul să schimbăm deciziile Sale, după bunul plac sau propria capacitate de înțelegere, ci să Îi păstram deciziile-Legile, adică, așa cum sunt, lumea aceasta, omul, Universul, aparținând Lui. Acest fapt este îngrijorător, că omul se pune pe scaun de domn al lumii, când Domn este Altul și se știe Cine! Ce soartă are o asemenea persoană care crede că poate detrona Împăratul și că Îl poate înlocui, e bine știut de către toți, soarta lui Lucifer cu toți adepții lui fiind un exemplu care, se pare, nu reușește să ne învețe minte! Noi creăm în minte un Dumnezeu impersonal când, de fapt, Dumnezeu e mult prea PERSONAL! Faptul că prea mulți spun acea formulă hilară: „Eu cred că…” nu înseamnă nimic. Dumnezeu, cu toate ale Sale, nu se schimbă numai pentru că tu vrei să crezi altceva, ci numai tu rămâi în afara Adevărului (cu toate relele care rezultă din asta), înotând în ape tulburi, înghețate și lipsite de Lumină. Astfel, umblând pe întuneric, cum să vezi realitatea, Adevărul adică? O astfel de situație se poate compara cu a celor cărora durerea le devine plăcere, după o vreme… fără doctor; în cazul acesta, fără DOCTOR e imposibilă o revenire la normalitate. Nu e de mirare că unora că aceștia le place nu doar să își facă rău lor înșiși, dar îi încântă să facă rău și altora… iar răul pe care îl fac, îl perfecționează pe zi ce trece, devin din ce în ce mai răi, mai nemiloși… bezna minții, sfârșitul lor și al tuturor celor ca ei, în concluzie, sfârșitul lumii acesteia care crede că merge pe lumină, însă e pe întuneric.

G.G: Semnele pe care le primim și care au fost anunțate de prooroci pot fi considerate niște indicatori ai căderii noastre? Sunt ele ca niște semnale de alarmă pentru conștiința noastră care reacționează doar la șocuri puternice?

L.M: Spuneam că Dumnezeu ne trimite avertismente acum, însă degeaba. Cât nu suntem la pământ, încă ne cramponăm de rele, de plăcerile noastre, nu nevinovate, ci chiar foarte vinovate! Așa, aburiți, drogați cu aceste plăceri, ne amorțim conștiința spunând că Dumnezeu Însuși a dat libertate omului, deci e în regulă… deși, repet, libertatea este de a face binele, nu răul. Nimeni nu a spus, niciun dumnezeu în afara ăluia al sataniștilor: fă rău, ai libertate! Fii fără bun simț, ai libertate! Fii vulgar, ai libertate… etc. Ce dumnezeu ar spune asta? În niciun caz Dumnezeul cel adevărat! În acest caz, de ce să fim surprinși că toate se îndreaptă spre dezastru? Cum dacă bei mult, te droghezi, mănânci fără saț, te îmbolnăvești și mori înainte de vreme, așa pierdem și această lume, ea nemaigăsindu-și rostul… o pierdem, moare și, odată cu ea, murim și noi. În pustiu nu poți trăi! Cerul se clatină, oamenii se clatină, credința se clatină, sănătatea, aerul… totul! Avem semne, suntem avertizați… dacă mai era nevoie de avertismente! Cu toate acestea, continuăm să trăim o viață indecentă, într-o vulgaritate de nedescris, pentru că așa e moda! Moda aceasta este inventată de diavol, acela care ne urăște, ne dușmănește de moarte și în mâinile căruia am ajuns niște marionete, face ce vrea din noi, atât de des! Din mândrie însă, preferăm să nu acceptăm aceasta, ci să credem altceva, crezând într-un dumnezeu fictiv care să servească intereselor noastre (că nu mai e la modă să fii necredincios), într-un dumnezeu fără de Dumnezeu, care ne duce la pieire. Decât să recunoaștem că greșim și să ne schimbăm, preferăm să continuăm șarada. De ce? Sigur că nu mai e la modă să fii necredincios… de ce credeți că lasă diavolul să fie atât de mulți oameni care cred în existența lui Dumnezeu, dar un dumnezeu diferit în majoritatea cazurilor? Pentru că în curând va veni ca să se instaleze în lume ca un dumnezeu! Nu are ce face cu niște atei! Acum este pregătirea, dar încă mai avem timp.

G.G: Daca încă mai este timp, ce putem face pentru ca nava în care ne aflăm cu toții să nu se scufunde? Este iubirea salvarea noastră?

L.M: E atât de puțin de făcut: să fim puțin mai buni, mai generoși, mai îngăduitori cu binele și intransigenți cu răul din noi înșine (nu ne interesează alții, nu noi judecăm!), să inclinăm balanța… SĂ INCLINĂM BALANȚA SPRE IUBIRE! Nu este suficient să facem concerte în care arătăm inimioare, acele concerte fiind manifestări satanice. Nu e suficient să vorbim despre toleranță; dacă nu tolerăm binele, tolerăm cu mare ușurătate răul. Nu e suficient să dăm like, atunci când omul are nevoie de pâine, casă, medicamente și nu de un like care nu ține loc nici de acoperiș, nici de pâine și nici de medicamente, nici de o vorba bună sau de un umăr la necaz… Nu e suficient să strângem ajutoare cu sprijinul celor care fac răul… pâinea lor e amară, mai bine fără acea pâine! Pâinea obținută în urma dansului lasciv al unei femei în chiloți în loc de fustă, sau în urma cântecului vreunei mari vedete care vorbește despre traiul în păcat în versurile sale, e o pâine otrăvită, fără binecuvântarea lui Dumnezeu! Acestea toate și multe altele nu sunt manifestări ale iubirii, ci ale răului personificat: pâine și circ, ca de obicei! Citiți ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur, despre circ. Chiar și fără Sf. Ioan, căruia nu degeaba i s-a spus Gură de Aur, ne-am putea da seama că circul, cu tot respectul, nu este ceea ce Dumnezeu ar vrea de la noi! Dumnezeu e un Dumnezeu serios, nu are nevoie de circ, ca să se simtă bine. Omul, asemenea, ca fiu al lui Dumnezeu, nu are nevoie de circ pentru a se relaxa și nici de cântări care seamănă mai degrabă a răget din fundul iadului, decât a simfonie pentru inimă! De noi depinde ce va fi, în continuare, Dumnezeu are bunăvoință, are iertare, are resorturile necesare redresării lumii, ba chiar este foarte ușor! Rusia, astăzi, joacă un rol foarte important în această redresare, cred eu! Grecia, deși are sfintele moaște, Muntele Athos și multe alte bunătăți spirituale, are prea multe spărturi în corabie, se scufundă… România…este o apă adâncă… trebuie doar să se limpezească un pic, să își amintească cine e și pe cine are în spate, grabnic folositor și ajutător: Sfântul Martir Brâncoveanu. Sfinții României, atât cei trecuți la Domnul cât și cei în viață, și cei care se vor afla de acum înainte, vor sparge zidurile acestea ale răului din lume, deși o să pară că nu e așa. Nimeni și nimic nu va putea împiedica acest lucru, pentru că ce vrea Dumnezeu, ce poruncește El, nu poate fi împiedicat sau distrus! Nu spun asta pentru că sunt româncă… sângele meu este amestecat: românesc, evreiesc, grecesc, rus. Umblând prin lume, prin natura meseriei mele de terapeut, nu mă mai simt româncă sau altceva, ba chiar am o dragoste surprinzătoare față de pământul grecesc și față de cel rusesc, deși în Grecia am fost de zeci de ori, iar în Rusia, niciodată până acum! Când călătorești mult (eu am fost în aproximativ 16 țări până acum), vezi lumea și oamenii ei, așa cum sunt, toți fii ai aceluiași Dumnezeu, frați, oameni deosebiți, locuri deosebite… nu poți spune că un loc e mai frumos sau mai bun ca altul, Dumnezeu le face pe toate bune și frumoase! Poți doar avea o înclinație mai mare spre ceva sau cineva, un loc sau o idee etc., datorită profilului tău psihologic, atât. Eu nu mai am țară… țara mea e Raiul. Vom vedea dacă până la sfârșit voi lupta cu lupta cea bună (lupta pe care trebuie să o dau cu mine însămi, cu demonii sinelui, cu nimeni altcineva) astfel încât să mă duc acasă, în Raiul pe care Domnul ni l-a pregătit tuturor. Dumnezeu să ne ajute să ajungem acolo, tuturor, va urez din toată inima!

G.G: Raiul pe care îl prezentați atât de frumos în cuvintele „eu nu mai am țară – țara mea e Raiul”, înțelegem că se câștigă prin iubire, manifestată prin faptă și credință. Se poate realiza ea, iubirea, și printr-un simplu cuvânt?

L.M: Cuvântul are putere… folosiți cuvântul pentru a binecuvânta nu doar copiii, familia, părinții, prietenii sau pe cei care vă fac binele… binecuvântați lumea întreagă, întreg pământul cu toate ale sale, înclinați balanța spre iubire, căci acum, ea atârnă greu în talantul dezastrului! Binecuvântați-i pe cei care greșesc, vă spun din proprie experiență că dușmani groaznici s-au întors cu pace și iubire înspre mine, de nenumărate ori, doar pentru că am răbdat, m-am rugat pentru ei, i-am binecuvântat, le-am cerut iertare și când am greșit și când nu…

Se poate… iubirea este leac, e scut, e sabie, e filmul bun al vieții noastre… așadar, vă spun din nou: ÎNCLINĂ BALANȚA SPRE IUBIRE și Cerurile se vor deschide pentru tine, pentru noi, toți!

 

 

Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *