Așa suntem

„Persoana care are un bun caracter n-are trebuință să caute plăcerea în afară; fiindcă razele de bucurie înainte de a se reflecta pe fața cuiva și de a străluci altora, au luminat mai întâi inima de unde au plecat.

Bunul caracter învinge răutatea omenească și chiar dacă nu reușește, el o suportă cu demnitate, ori de unde ar veni, transformând-o în mari merite pentru el în Ceruri.

Bunul caracter nu compromite nimic. El știe să tacă în împrejurări defavorabile și își revarsă răspunsul când soluțiile favorabile vin de la sine printr-o intervenție a Providenței divine.

Ca să poți obține asemenea rezultate trebuie să fii însuflețit de credință tare în Dumnezeu; căci dacă privești creaturile și evenimentele din punct de vedere omenesc, îndată ești dominat de emoție și ușor vei aluneca la nemulțumire, descurajare, mânie, răzbunare. Trebuie a recunoaște că dacă cineva se supără, aceasta se face pentru că e prea sensibil, orgolios și nu destul de virtuos.

Blândețea e fiica umilinței după cum semeția, supărarea, neliniștea, etc. provin din orgoliu.

Cum va putea Iisus, Care a recomandat umilința și blândețea, să recunoască pe oameni ca ai Săi, printre cei care nu practică aceste virtuți esențiale?”

Pr.  Arsenie  Boca

 

Așa este poporul meu: o coloană a Infinitului

Poate că voi, distinse popoare ce ați cunoscut în diferite contexte poporul meu, nu ați aflat nimic despre frumusețea unei inimi de român. Poate că românii înșiși nu mai știu, nu au aflat sau au uitat de frumusețea caracterului lor, frumusețe-virtute, ce vine din filele istoriei părăginite, istorie de mii de ani de trăire intens spirituală, morală, congruentă. Poporul meu este precum Coloana Infinitului a lui Constantin Brâncuși, marele sculptor român căruia i se vând operele cu milioane de euro și despre care se uită – poate cu știință – că e român. Așa este poporul meu: o coloană a Infinitului. Are baza, pilonul în țărâna pe care i-a dat-o Dumnezeu în plin centrul Europei – loc de cinste – și se ridică dincolo de Cer, în infinit, construindu-și spre acest infinit coloana istoriei sale din bucăți de dragoste, bucăţi împrăștiate, ca într-un puzzle, din Sfintele Moaște îngropate sub vreo salcie ce plânge martiriul lor; din opere de artă mai prețioase decât toate diamantele lumii acesteia, din invențiile nerecunoscute sau furate ce țin o parte din tehnologia lumii în picioare, în aer și nu numai…

Coloana infinită a frumuseții poporului meu are în structura sa de rezistență încrustate cu propria viață, cu propriul martiriu, filosofia adâncă și nemurirea versurilor lui Eminescu, unul din cei mai mari poeți ai lumii. Eminescu sprijină cu versurile sale fiecare treaptă a acestei coloane. Despre poeți patrioți, am auzit mai mereu. Despre poeți sfinți nu prea am auzit, dar Eminescu este sfânt!

Coloana infinită a poporului meu urcă la Cer pe aripile unui Henri Coandă și coboară cerul pe pământ cu minunile Sfinților români, minuni ce pun știința lumii moderne în grea dificultate și o fac să recunoască originea lor divină.

Coloana infinită a poporului meu își are rădăcina într-un pământ al său, dăruit de Dumnezeu, un pământ pe care nu și l-a însușit niciodată, de la nimeni, cucerind, poporul mulţumindu-se cu ceea ce Domnul i-a dat, așa, ca în pilda românească: „mai curat și mai cinstit, dormind bine pe perna sa”.

Diminețile poporului meu sunt veșnic frumoase: cu privirea către Cerul care l-a binecuvântat cu o nouă zi, în cântec  îngeresc „Binecuvântează suflete al meu pe Domnul și toate cele dinlăuntrul meu, numele Cel sfânt al Lui!”; cu exercițiul de dimineață, care, așa cum spunea un mare Sfânt al poporului meu, desfundă toate țevile, și cele fizice și cele spirituale: mătăniile! Mătania este acea aplecare elegantă și frumoasă pe care o face românul în fața Împăratului tuturor Împăraților: Dumnezeu. Îmi spunea odată un spaniol la Mănăstirea Montserrat din Spania: „ce frumos vă închinați voi, ortodocșii, la Dumnezeu!” Acestea sunt diminețile noastre; bune sau nebune, sunt bune toate, pentru că poporul meu are filozofia sa, filozofia predicată de Apostolul Andrei pe pământ românesc acum mai bine de 2000 de ani, aceea că toate sunt îngăduite cu un rost. De aici și pacea sufletească din inima și comportamentul nostru, pace adeseori confundată cu ignoranța, cu prostia…dar nu, nici vorbă, ea e școala Apostolului Andrei, e școala unui Eminescu, e transcendența, e o Miorița născută din filozofia de viață a acestui popor!

Așa suntem: buni, curați la trup și la suflet. Acesta nu este puțin lucru.

Avem și uscături…ca orice pădure, ca orice popor de pe această planetă, dar pilonul este dragostea lui Brâncuși care urcă la Cer. Aceasta este definiția poporului meu, nu aceea prin care unii, din motive evidente, arată cu degetul întregul meu popor ca pe un paria, pentru câțiva care greșesc. Din statistici oficiale, rata criminalității la români este considerabil mai mică decât a multor altora care muncesc pe ici pe colo, pe pământ european.

Spunea cândva o figură importantă a politicului: „Prea multe ciori în Carpați, trebuie să mai dispară din ele!” Știți care sunt aceste așa numite ciori? Sfinții, călugării mănăstirilor noastre, călugării din pustiu și din crăpăturile munților, care se roagă necontenit în posturi negre, chiar și pentru aceștia care-i numesc ciori. Ei înșiși, deși Sfinți în viață, sunt atât de smeriți încât se numesc pe sine mai neînsemnați chiar decât ciorile. Aceștia se roagă neîncetat pe crestele munților din biserica inimii lor, pentru pacea și bunăstarea tuturor popoarelor lumii, creștine și necreștine, cu o dragoste dezarmantă. Ei au o inimă în care bat clopotele în același ritm: Doamne miluiește! Doamne miluiește! Doamne miluiește! Așa cum spunea un rugător contemporan: se întâlnesc cu toții-n rugăciune! Un Rug Aprins, în inimile tuturor! Nu au nevoie de nimic mai mult. Rugăciunea poporului meu vorbește lumii despre sine. Aceasta este reclama românului: rugăciunea pentru el și pentru tine, frate! Acestea sunt singurele clopote care bat și cheamă la război și la rugăciune, la înmormântare și la slujbele de duminică, la hora din sat sau la discuțiile pline de entuziasm, ale tinerilor de frunte, ai țării. Toate cheamă la rugăciune, unind mintea cu inima, la războiul cu propriile ispite și patimi sau cu cele ale lumii; la înmormântarea legăturii cu lumea aceasta zgomotoasă și intrarea în lumea nemuririi,  care se lasă gustată încă de pe acest pământ; la slujbele ce se țin continuu în inimă ca un clopot. Ne cheamă…și cheamă…pe noi, cei ce nu suntem în stare să înțelegem, ce nu suntem demni să pomenim numele Sfinţilor!

Spunea Sfântul nostru Pr. Arsenie Boca, marele făcător de minuni din poala munților Retezat, că „Doamne miluiește este mai mare decât Doamne ajută!”. Adâncă filozofie se ascunde în aceste cuvinte: Doamne miluiește! Cuvinte aproape intraductibile în multe alte limbi, cuvinte ce își pierd parcă sensul. De ce? Pentru că mila este cea mai mare dovadă a existenței dragostei! Dragostea are multe fețe, însă mila e de departe virtutea virtuților, este definiția Omului! În concluzie, aceasta ne oferă „ciorile” din Carpați: milă şi dragoste pură. Se vede că, deși sunt numite ciori, acestea sunt suficient de importante ca să deranjeze pe câte unii cu funcții înalte. Dar dragostea nu are preț. Întreg pământul nu o poate cumpăra tocmai pentru că ea se oferă pe sine Pământului, Universului întreg. „Ciorile” noastre din Carpați nu ne pot oferi altă hrană decât aceea cerească, dulceața infinitului. Totuși, rugăciunile făcute din această dragoste ne mai țin încă pe acest Pământ, aduc mila lui Dumnezeu asupra noastră ca să ne dea în continuare hrană, soare, ploaie la vreme…încă…și tot ceea ce avem nevoie. Suportul nostru în această lume nu este munca noastră.

Suportul nostru este rugăciunea fierbinte a acestor Sfinți, în ritmul clopotelor inimii: Doamne miluiește! Doamne miluiește! Doamne miluiește!

Așa suntem, plini de dragoste, primitori!

Mergi în casa unui român și vei vedea cum, în mai puțin de cinci minute vor apărea pe masă toate bunătățile…asta într-o lume în care, dacă ți se oferă o cafea, ajungi să te întrebi ce ți se va cere în schimb. Românul nu vrea nimic în schimb…poate doar să îi treci pragul din când în când. Prea puțini fac asta, o mână de oameni fac de rușine o comunitate sau un popor întreg…dar acela nu este poporul. Românul are un termen ce definește structura sa sufletească: „dor” se numește. Acest dor, intraductibil de asemenea, este parte a ființei sale transcendentale. Românul trăiește cu picioarele pe pământ și cu inima în Cer. Această inimă ținută permanent la Cer e dorul nostru…dor după sensul vieții și al morții, după Dumnezeu, după tot ceea ce este cu adevărat frumos și valoros, ce poate face cinste fiecărui individ, indiferent  în ce colț de lume se află, indiferent ce culoare sau orientare are. E dorul Mioriței…după veșnicie!

Frumusețea sufletului este cel mai de preț dar al omului și cel mai mare câmp de bătălie. Din lupta cu sinele  trebuie să câștige binele. Românul cunoaște această luptă. Poporul meu are sub picioare martirii ce au câștigat bătălia cu întunericul sinelui și al lumii întregi. Temelia caselor şi a vieţilor românești  este cea mai solidă dintre toate invențiile lumii, reprezentată de trupurile martirilor, ale Sfinților. Casele inimii noastre nu pot fi dărâmate din acest motiv: temelia este tare!

Filozofia românului este mioara de pe câmp care paște de fiecare dată în același fel și se mulțumește de fiecare dată cu ce are, ascultând de un domn al său, de un păstor. Este râul care curge din inima muntelui ce reprezintă mintea omului spre șesul inimii… Este măreția Cerului cu toate ale sale într-o ordine perfectă ce descrie astfel Creația și în care se vede mâna lui Dumnezeu… Este cântecul păsărilor dimineața, de la care învață să spună DA vieții, de care nu este veșnic nemulțumit, așa ca alții, ci plin de recunoștință. Așa suntem: privind Cerul și zburând cu păsările în inimă pe ecranul minții iubitoare de frumos, binecuvântând cu lacrimi de recunoștință izvoarele din care bem liberi apă.

Toate sunt datorate unui Sfânt cu chip de luptător, în persoana marelui Domnitor Ștefan cel Mare! Un Ștefan Mare cu o oaste mică în față și cu Dumnezeu Mare în spate, ca mantie și acoperământ. El avea credință și vedere dincolo de veacuri, stând  în fața unei oști-imperiu, dar fiind de fiecare dată biruitor. Aceștia suntem: luptători, nu pentru câștigarea avutului altora, ci pentru demnitatea noastră. Însele slujbele de duminică din biserică spun: „să ne rugăm și pentru cei ce au luptat pentru pacea, libertatea și demnitatea noastră”. Nu e vorba aici de mândrie, ci de demnitate – demnitate ce stă deasupra mândriei. Românul are nuanțe necunoscute de mulți în istoria sa, nuanțe precum albastrul unic în lume al mănăstirii Voroneț. Așa-i că despre acest albastru și această mănăstire nu știți nimic?! De ce? Cine știe? Poate pentru acel cuvânt minunat care se numește smerenia din inima românului; lui nu îi place să se laude, ci lasă istoria să vorbească despre sine. Poate pentru că trădătorii neamului nostru nu fac asta cunoscut lumii întregi. În lumina inimitabilului albastru de Voroneț, sfânta și celebra mănăstire este trecută în patrimoniul UNESCO, adică înstrăinată într-o colivie de aur!?

Atâtea necunoscute și o certitudine: aceea că suntem români! Suntem inima Europei, am fost și mai putem fi grânarul Europei și unul din cele mai importante leagăne de cultură și spiritualitate ale ei, chiar dacă unii ne spuneau cândva că nu facem parte din Europa sau Uniunea Europeană, o Europă salvată în istorie cândva de români, de poziția lor remarcabilă, strategică pe teritoriul acestui continent. Suntem un popor despre care Traian spunea odinioară că se întoarce pe pământul strămoșilor săi, un popor al cărui mari conducători se regăsesc în statui, cu zecile și sutele, în cele mai valoroase muzee, locuri – mărturii ale existenței, originii sale străvechi… celei mai vechi de pe acest continent! Doar că alții ne ascund privirilor istoria, deși ea mărturisește singură despre poporul nostru. Noi suntem precum pilda biblică: flacăra ce este ținută sub masă sau sub obroc, ca să nu lumineze întreaga încăpere. Şi totuși, toată Europa trece pe aici, în toată Europa ne aflăm…cu muzica unui Enescu sau Porumbescu de inspirație divină; cu un Dostoievski al românilor în persoana lui Rebreanu și filozofia sănătoasă a țăranului în personajul lui, Ion, din romanul cu același nume; cu veselia lui Topârceanu și cu inegalabilele tablouri ale lui Nicolae Grigorescu, tablouri ce stau alături, ca mesaj și calitate, de marile opere ale lumii.

Așa suntem: împovărați de nedreptăți, furați în istorie de cele materiale, de istoria însăși, dar binecuvântați de Dumnezeu cu cea mai mare bogăție pe care o poate avea omul: DRAGOSTEA. Și cu munții…munții noștri, despre care românul spune: „aur poartă; noi umblăm din poartă în poartă!”

Îmi spunea un om de cultură cândva: „Păi voi, românii, vă lăudați cu lacrimile? Că în esență asta faceți!” Și am spus: DA! Lacrimile jertfei au șapte milioane de carate! Lacrimile noastre sunt un izvor curat, sunt Sfinte, căci ele izvorăsc din adâncul unei inimi pline de Dumnezeu și adapă ape neștiute, așa cum îi stă bine iubirii să se manifeste, adapă întreaga lume. Sunt lacrimile rugăciunii pentru tine, fratele meu.

Și spune: „Da, dar dacă sunteți așa de buni și de deștepți, de ce nu aveți și voi un alt nivel de trai, monumente, statui, un Michelangelo, un da Vinci, un Gaudi sau un Picasso, autostrăzi care să arate nivelul vostru de civilizație, clădiri impresionante și artă așa bogată ca a noastră sau a vecinilor noștri, tehnologie și spitale ultramoderne care dau dovada unor minți luminate?”

Și i-am răspuns: Avem și din acestea, dar mai puține, că omul nu e mai mare decât Dumnezeu. În timp ce alții construiau, noi ne rugam să îi ierte Dumnezeu pe cei care au furat de la noi aurul cu care construiesc ei. Poate că nu avem autostrăzi, dar unde ar mai fi farmecul acestei țări și unde ar mai fi personalitatea sa dacă ar semăna cu celelalte? Și dacă s-ar fi făcut autostrăzi, ar fi înflorit un turism total nebenefic pentru unii. Poate că suntem sclavi, dar libertatea e pe Cruce, nu în afara ei! La Rai nu urci cu liftul, urci pe Cruce! Avem artă și cultură atât de bogate, încât ar trebui să ți le expun în mai bine de o săptămână și nu mi-ar ajunge timpul. Dar arta este artă și nu o vindem, ea există de dragul artei, nu pentru a ne mândri cu ea. Și unde am văzut noi mulțime de Sfinți să se ocupe mai mult cu construcția autostrăzilor decât cu cele spirituale? Identitatea acestui popor e alta. Dacă vom fi toți cu aceleași autostrăzi, aceleași produse, aceleași magazine, aceleași trăiri și aceeași cultură și artă…cum ne-am mai defini? E ca și cum ai avea pretenția să faci autostrăzi în frumusețea deșertului. Imposibil și total nepotrivit!  Avem Delta Dunării și ne este suficient. Oameni din toată lumea vin să viziteze Delta Dunării. Autostrada noastră e pe Dunăre. Autostrăzile noastre sunt, dar ele urcă la Cer, nu au la fiecare oprire Peaje (spațiu destinat plății pentru rularea pe autostradă) și nici GPS. GPS-ul nostru e în inimă și ne duce pe autostrada rugăciunii mereu la destinație, cu o viteză incredibilă: viteza gândului, viteza credinței. Noi suntem români, nu un popor care să se numească poporul european sau universal. Avem un nume, o identitate, un crez al nostru, un caracter pe care istoria l-a dovedit a fi exemplar.

     Aceasta e adevărata artă, să fii smerit!

Smerenia nu înseamnă robie, ci o libertate a sufletului și a trupului pe care ne-am câștigat-o prin acele lacrimi cu care crezi că ne lăudăm. Lacrimile adaugă istoriei acestui popor, definiția virtuții. Unde nu sunt lacrimi, unde nu e Cruce, nu este Dumnezeu. Unde nu este Dumnezeu, nu e artă, e kitsch. Eu cred că, de fapt, tu ești cel care nu vede dincolo de un perete zugrăvit, dincolo de rândurile unui roman, dincolo de autostrăzi, care nu vede frumusețea propriului său popor. Dincolo de frumusețile din țara ta, stă mâna lui Dumnezeu care a fost pusă pe creștetul fiecăruia dintre cei care au construit, pictat, cântat etc. Și apoi…cu ce să faci statui din aur dacă aurul tău l-au furat alții? Noi am făcut statui din lut, statui care, în ciuda celor din aur, demonstrează stabilitatea și eficacitatea acestui popor. Vezi Tărtăria… vezi atâtea altele… vei descoperi un tărâm de vis pe pământ românesc. Și știi ceva? Cum spuneam, deșertul nu are autostrăzi, dar e vizitat și plătit mult de milioane de oameni, are farmecul său incontestabil de la Dumnezeu!

Fiecare om și, în consecință, fiecare popor, are menirea lui și se manifestă sub o formă sau alta. Poporul român are în ADN trăirea profundă, spirituală, pe lângă toate celelalte calități ale sale, condimentate cu unele defecte. Cea mai mare calitate a sa este, așa cum am mai spus, aceea de a ierta, deci de a iubi. Acest fapt se regăsește în tot ceea ce face, în toată cultura, știința, istoria sa. Fiecare amănunt al istoriei sale îl definește astfel: un popor iubitor, plin de Sfinți. Bune sunt toate pe această lume dacă sunt create de Dumnezeu, așa spunea Apostolul neamurilor, Pavel, dar nu toate cu folos. Unele lucruri, deși bune pentru alte popoare, nu sunt de folos poporului meu, nu pentru că nu ar fi bune, ci pentru că așa trebuie să fie. Să nu interpretăm greșit. Se spune că fiecărui om îi dă Dumnezeu câte un talant de înmulțit. Talantul este un ban din vremuri străvechi. Talantul acesta trebuie înmulțit, așa ca în pilda talanților din Biblie. Această pildă, a talanților, este frumoasă și de folos atât pentru creștini, cât și pentru necreștini, așa cum pilde ale musulmanilor sau ale chinezilor ne sunt nouă de folos. Ei bine, se spune că talanții aceștia, bănuții aceștia pe care noi oamenii trebuie să îi înmulțim, sunt de fapt talentele cu care este înzestrat fiecare om de către Dumnezeu, ca să aducă roade pe pământ, să nu facă umbră pământului de pomană, cum spune o zicală de-a noastră. Talantul românului este acesta, de a iubi fără a cere ceva în schimb. E greu, dar frumos.

Toți oamenii au acest talant, dar nu toate popoarele îl au la modul global… dacă ne putem exprima astfel. Tot așa cum nu toți oamenii de pe pământ pot fi călugări. Fiecare cu darul lui de la Dumnezeu. Uite, de exemplu, poporul chinez are o calitate a disciplinei de înmulțit… și are niște realizări fantastice. Francezii sunt mai boemi și ne ajută astfel pe toți ceilalți să trăim nu doar cu trupul, ci și cu inima. Spaniolii sunt viteji – deși au multe alte calități – și mândri, ceea ce înseamnă că noi trebuie să învățăm de la ei să fim mândri cu mândria cea bună, evident.

Eu am o vorbă, că Dumnezeu dă câte o felie de tort fiecăruia.

Dacă un popor ar încerca să mănânce tot tortul, așa cum s-a mai încercat și se pare că se va mai încerca de-a lungul istoriei, riscă să facă indigestie. Vedeți, nimeni până acum nu a reușit să adopte toată lumea…și nici lumea pe el! Identitatea și personalitatea constau în nume, nu în numere…Așa suntem, frate drag!

Îmi spune iarăși: „Atunci, de ce unii nici măcar nu știu că există o țară cu numele vostru sau pe unde s-ar afla pe hartă? Cum explici acest lucru, dacă poporul vostru are atât de multe de oferit?”

Și i-am răspuns: Poporul meu nu are neapărată nevoie să își trâmbițeze calitățile, poporul meu este un popor smerit. Ceea ce se vede la suprafață este întotdeauna și în orice context oarecum neclar, e o imagine a celui ce dă mai tare din coate, probabil. Smerenia, așa cum îi spune numele, stă ca un far, nebăgat în seamă de nimeni pe stradă, dar care luminează pe toată lumea, fără ca cineva să îi aprecieze efortul. El e un far, nu vrea să fie altceva, nu știe să fie altceva. Dar dacă acest far s-ar stinge, frumusețea lumii acesteia nu ar mai fi la fel. Abia atunci ar fi cu adevărat apreciat. Aceasta caută poporul meu: nu faima, ci smerenia. Nu că faima nu ar fi bună, dar încă nu ne-a venit timpul. E o taină a lui Dumnezeu aici. E o taină ascunsă în Luceafărul lui Eminescu. Chiar dacă unii, destul de puțini de altfel, nu știu nici măcar de existența acestei țărișoare, nu înseamnă că nu existăm.

Știi că lucrurile bune sunt mai mereu ținute sub cheie. Așa și poporul nostru, e ținut sub cheie, ca nu cumva, luminând, să aducă definiția libertății interioare. Unii așa cred și așa cred și eu. Vezi, e oarecum nefiresc să vorbești despre geniile lumii, zilnic, la superlativ și să nu amintești că o parte absolut amețitoare din acestea este parte a poporului român. Interesant cum istoria poporului nostru rămâne încă sub cheie deși, dacă ai citi-o, prima vacanță ai dori să o petreci în România. Aici nu ai ce vedea dacă dorești doar viață de noapte, lumini orbitoare, clădiri impresionant de înalte și futuriste și altele asemenea. Aici vii dacă vrei ca sufletul tău să zboare într-un alt fel de dimensiune, dimensiunea după care a tânjit distinsul Charles al Angliei, cumpărând pământ şi casă pe acest tărâm românesc, în Transilvania.

Aici vii să dai binețe ursului pe cărare, să înveți de la păsările și frumusețile Deltei Dunării și din obiceiurile minunate ale locuitorilor ei; aici urci la Babele, să înveți smerenia și ceva mai încolo la Sfinx, să înveți de la el cum se stă neclintit pe orice vreme;  aici intri la Mănăstirea Cozia să înveți libertatea și să privești dansul fumului ce miroase atât de frumos a lemn și rășină arsă din coșurile unor acoperișuri răsărite parcă din basme. Aici te întorci la copilărie și, ceea ce pentru tine era o simplă felicitare de Crăciun, cu brazi împodobiți cu zăpadă, se transformă în realitate. Felicitarea ta e un ecran 3D, pe când aici este realitatea mirosind a brad și scorțișoară! E o altă dimensiune, dar una reală!!! Da, spun bine alt fel de dimensiune. Fiecare cu frecvența lui și…știi ceva? Cel mai mare admirator al tuturor celor realizate de celelalte popoare este românul. Românul, din principiu nu spune: ”sunt mai bun ca alții”, ci spune: „ia uite ce a lăsat Dumnezeu pe pământ, ce deștepți sunt aceștia!” E o mare calitate aceasta, de a vedea binele și frumosul în ceilalți. Nu pentru că el nu ar fi în stare să facă ce au făcut ceilalți, ca dovadă a invențiilor de talie mondială, ci pentru că inima sa iubitoare, smerită, care poate recunoaște calitatea și valorile lumii, are puterea de a admira sincer, fără invidie, creația fratelui său. E dragostea creștinească sădită de Apostolul Andrei pe terenul fertil al acestui neam iubitor.

Știi ce poți vedea? Ceva ce nu ai mai văzut până acum. Și acesta este cel mai important lucru, să te deosebești cu ceva, să ai identitate, o amprentă inconfundabilă.

Vezi, dacă vrei, spre exemplu, un peisaj mirific. Te asigur că nu știi ce să alegi. Atât sunt de multe locurile cu adevărat mirifice ale României. Unii spun că Sfinxul de pe munții Bucegi ar fi reprezentativ, împreună cu toate cele pe care le oferă în plus: Babele, Peștera, peisajul în sine; peștera ascunsă în care s-a vindecat un călugăr ce s-a dus să moară în liniște, dar a trăit bând din izvorul făcut anume de Maica Domnului; traseele minunate de pe munte cu cascada Urlătoarea; mica stâncă ce, privită dintr-un anumit unghi, închipuie un Adam si o Eva îmbrățișați…Doamne, câte altele!

Mergi în biserică: acolo vei vedea ce nu ai mai văzut! Minuni? Da, foarte multe! Dar cea mai mare minune nu o reprezintă miile de vindecări miraculoase, ci altceva: privirea celor care se roagă! Dacă Tibetul e celebru, atunci vino în România să vezi călugări…călugări care te strigă pe nume deși nu te-au mai văzut niciodată, călugări al căror singur exercițiu fizic sunt mătăniile cu care mută și munții din loc, învie morți, vindecă orbi și ologi din naștere…călugări ce nici măcar nu știu că sunt Sfinți. Dacă îi cauți, nu îi găsești în poziții ciudate meditând, ci la muncile câmpului sau cu oile pe munte și cu Biblia sub braț, cântând cât e valea de lungă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!…Preasfântă, Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!”  Ei sunt Sfinți și se cred păcătoși! Nu e obligatoriu să mergi la guru în America sau India: România e mai aproape! Ea are Sfinți! Trebuie să vezi ca să înțelegi ce înseamnă cu adevărat o minune de pe acest pământ. Vorbim toți despre cele câteva minuni incontestabile ale lumii… Doamne, sunt atâtea altele care vorbesc mai mult despre adevăratele minuni, împrăștiate pe tot Pământul. Să vrem să le vedem. Poporul meu se mulțumește cu minunile sale…atât de mari, încât ai tendința de a refuza autenticitatea lor. E prea mult! Sunt minuni prea mari! Ele nu încap în mintea mea! Nu cred…

     De aceea sunt minuni, că sunt prea mari ca ele să încapă în mintea noastră. Firesc, Dumnezeu nu poate încăpea în nimeni, de aceea nici nu este înțeles pe deplin de nimeni!

Și totuși…vedem aici izvoare vindecătoare, urme ale trecerii Maicii Domnului, ale Lui Hristos şi ale Sfinților; oameni înviați din morți, orbi sau ologi din naștere vindecați; bătălii câștigate doar prin minune, că altfel nu ar fi fost fizic posibil. Oricine vine aici și crede, pleacă acasă tămăduit sufletește sau trupește. Istoria acestui popor este o continuă minune.  Da, oricine crede! Dacă în scrierile marilor învățați ai poporului meu găsim un izvor nesecat de înțelepciune, scrierile și faptele Sfinților te uimesc de-a dreptul! Cum? Acesta este un popor despre care mi se spunea că este cam barbar, neînvățat, plin de minciună și criminal, poate chiar prost, ce nu avea dreptul de a sta alături de alții. Si totuși…

Așa spun toți cei care vin să cunoască acest popor! Nu fetele de pe stradă, nu bețivii de la colțurile blocului, cerșetorii… Toți aceștia și mulți alții, bețivi și hoți și criminali, femei ușoare sunt peste tot, în exces chiar. Identitatea, definiția acestui popor nu o reprezintă aceștia. Definiția acestui popor este istoria lui: istoria pe care încă se încăpățânează unii să o ascundă sau să o prezinte deformat. Nu pentru mult timp! Ca în problema cu personajul Dracula. Câți știu ca Vlad Tepeș e întemeietor de biserici? Sau ca Mihai Viteazul stia Psaltirea pe de rost… Oamenii, în general, au tendința de a murdări tot ceea ce este bun și frumos. Au tendința de a mânji, de a aduce la o altă scară anumite valori, tocmai pentru că nu le pot înțelege…sunt prea sus pentru ei. Așa s-a întâmplat și cu acest popor al nostru…a fost pentru unii prea bun pentru a fi digerat de un stomac bolnav. Concluzia: l-au descris așa cum l-au văzut, adică prin ceață, că nu au avut ochelarii la ei! Ochelarii lui Dumnezeu, ochelarii istoriei adevărate, nu ai minciunilor.

Ați văzut cum spuneau despre Hristos când vindeca sau învia morți: „nu e real, face asta cu ajutorul demonilor!”. Dar demonii nu pot învia morți, ci numai Dumnezeu. Așa a și fost demonstrată dumnezeirea Lui Hristos și demontată calitatea de simplu profet. Profeții nu pot învia morți, ei pot doar profeți, asta dacă nu sunt profeți mincinoși sau bolnavi psihic.

Hai să vedem și altfel lucrurile: arta vorbește singură despre sine. Știința, la fel.  Ați văzut cum sunt îmbrăcate femeile noastre? De regulă, până și cele mai sărace femei știu, cu puținul pe care îl au în poșetă, să pună ceva elegant, feminin, asortat și extrem de curat. Menajerele românce sunt printre cele mai căutate menajere din lume. De ce? Pentru că sunt foarte curate și asta spune multe despre caracterul acestui popor, blamat de unii ignoranți. Nu știi care sunt mai elegante: româncele sau pariziencele?! Unii se miră: cum, că doar nu merg la o „fiesta’’, ci doar la serviciu sau la biserică. Femeia poporului meu, așa cum o cunosc eu, are o doză mare de rafinament în sânge și în educație. Și demnitate! Fabrici de îmbrăcăminte românești și case de modă au modele atât de frumoase, de elegante, de calitative, încât nu poți fi decât surprins – dacă nu ești român – și încântat de-a dreptul. Valoarea și rostul femeii în societate, la poporul meu, sunt adânc înrădăcinate, chiar dacă își fac de cap unele tendințe de tip satanic, am putea spune, în unele cercuri.

Ați văzut câte cărți se vând în România, deși internetul are aceeași arie de răspândire ca peste tot? Valoarea unei cărți este aceeași la noi, ca pe vremea în care Bucureștiul, capitala țării noastre, era numit Micul Paris. Cultura generală a fiecărui membru al acestui popor este mult peste media multora. Totuși, aceste lucruri nu se știu. Valorile poporului meu sunt aceleași. Nimic nu s-a schimbat atât de mult încât să nu recunoaștem ce minune este acest popor! Când vezi ciobanul cu oile pe munte cu cartea în mână, oricare ar fi, sau, și mai mult, cu Sfânta Scriptură, înțelegi care este valoarea acestui popor.

Informarea este totul. Aceasta a lipsit acest popor minunat de prieteni și a lipsit şi alte popoare de un prieten ca el, cult, inventiv, curajos și cinstit.

Tehnologia este bună, dar, uneori lipsa ei aduce reformă. Îmi amintesc de românii plecați în afară, cum ne place nouă să ne exprimăm, vedeți, „în afara” noastră. Mulți povestesc cum, în diverse domenii de activitate, au reușit la locul de muncă să găsească soluții pe care alții nu le-au găsit, nu pentru că nu ar fi putut, nu pentru că nu ar fi fost în stare, ci pentru că sistemul din care nu au mai putut evada le-a trasat un cod, peste care evidența nu a mai avut niciun cuvânt de spus. Nu e o critică aici, pentru că niciun popor nu are sisteme perfecte, așa cum nici al nostru nu este perfect. Dar știți, noi, românii, avem o vorbă care spune că pentru o singură greșeală nu e firesc să atârni omului toate tinichelele de coadă. Despre ce vorbim? Despre faptul că știm să batem un cui drept și fără o mașinărie specială pentru asta, să scriem romane și fără programe sofisticate de computer, să iubim cu sufletul, nu doar cu trupul, să facem ecuații de nu știu care grad și fără calculator. Avem români care fac socoteli mentale mai rapide decât calculatorul (înmulțiri, împărțiri, ecuații de gr. II, radicali de ordinul III și IV) și asta nu pentru că au un dar deosebit, ci pentru că muncesc…așa-i românul! Câți mai știu tabla înmulțirii pe de rost?! Întreabă un român, unul crescut în sistemul românesc! Câți își cunosc istoria și literatura? Întreabă un român, că el o știe pe a sa și în mare parte pe cea universală.

La Microsoft, a doua limbă vorbită e româna…de ce oare?!

Sandu Popescu, din Oradea, Romania, a reușit primul din lume teleportarea unei particule pe data de 4 iulie 1997.

Doctorul în fizică Eugen Pavel de la Institutul de fizică atomică de la Măgurele, tot din România, a realizat un CD-rom din sticlă, cu o capacitate de 15 000 de ori mai mare ca a unuia obișnuit. Deci nu suntem nici pe departe în urmă cu tehnologia, cu cercetările!

Dacă este să vorbim de I.Q., hai să spunem despre faptul că România a câștigat campionatul mondial de Bridge, care este considerat cel mai inteligent joc de cărți al minții.

Avem în persoana Profesorului Doctor Ștefania Cory Calomfirescu, pe primul medic din lume care a scris un tratat despre edemul cerebral și care a primit medalia de aur a mileniului din partea Universității Cambridge. Dar lucrurile în domeniul medicinei nu se opresc aici. Ați auzit, doamnelor, de Papa Nicolau…poate! Depistarea cancerului de col uterin i se datorează şi lui Victor Babeș. Victor Babeș, de altfel, a realizat primul tratat de bacteriologie din lume! Iar primul avion din istorie, în fapt, a fost al lui Traian Vuia, avion cu tren de aterizare pe roți cu pneuri, ce reușea prima decolare fără să folosească niciun mijloc ajutător, ci numai aparate aflate la bord! În 1910 primul zbor al unui avion cu reacție a fost construit și pilotat de Henri Coandă.

Celebrul Iustin Capră nu mai are nevoie de nicio prezentare, se pot scrie tratate întregi despre el. Până și celebrul stilou a fost inventat de un român, Petrache Poenaru, cu titluri nenumărate de inovator, pedagog, inginer, matematician.

Și lista poate continua la nesfârșit!

Tot un român a inventat racheta spațială cu trei etaje de carburant solid în 1529, rachetă trimisă în spațiu în 1955.

Avem, de asemenea, pila Karpen, o mașinărie ce produce curent de 100 de ani neîntrerupt!!!

Știți cine a fost șeful echipei de matematicieni care a lucrat la proiectul rachetei Apollo, care a dus primul om pe Lună? Un român, inginerul Gheorghe Botezatu.

E de nedescris câte asemenea realizări există, făcute de români…oficial!

Telefonia multiplă; prima rafinare în lume a produselor petroliere cu bioxid de sulf; efectul circular al discontinuităților de magnetism; tratamentul paraliziei generale; becul cu reglarea curentului electric și gaz; electroscopul; primul iluminat cu petrol al unui oraș din lume; prima rafinare a petrolului; automobilul fără diferențial, cu motor în spate; avionul cu aripă joasă; insulina; sonicitatea, ca nouă ştiinţă; discul volant. Ce să mai vorbim despre descoperitoarea frumuseții și a tinereții, Ana Aslan, cu produsele sale cosmetice și terapeutice, Gerovital H3!

Acestea sunt o mică parte din realizările românilor. Astăzi, în era vitezei, invenţiile românilor întrec orice imaginaţie! Deci suntem mai mult decât cunoscuți. Istoria ne cunoaște cel mai bine! Deci, unde este ignoranța românilor?

Și totuși, noi, ca popor, nu ne prea lăudăm cu acestea, ci cu altele, care ni se par mult mai importante: cu un caracter puternic, cald și primitor și cu o credință care, asemenea pildei biblice, mută și munții din loc. Aceasta este mândria noastră: credința acestui popor ce are în fruntea sa pe Ștefan cel Mare, pe Mircea cel Bătrân, pe marele voievod Brâncoveanu care a dat poruncă fiilor săi să prefere decapitarea decât să renunțe la creștinism, pe eroii neamului acestuia, pe martirii săi. Nu întâmplător, anul 2014 este anul Sfinţilor martiri Brâncoveanu, ce odihnesc în centrul Capitalei, Bucureşti, în binecunoscuta biserică Sf. Gheorghe, monument istoric, de o frumuseţe covârşitoare. Sfântul Brâncoveanu este un martir sfânt, unic în istoria omenirii. Poporul meu se laudă cu albastrul mănăstirii Voroneț şi cu munții Retezat din care au strălucit minți luminate și mari făcători de minuni ca Sfântul Părinte Arsenie Boca ce doar te privea și îți spunea toată viața, ce face și acum minuni nenumărate. În ziua pomenirii acestui Sfânt, pe distanțe de mulți kilometri, se simte ieșind din mormântul său miros de smirnă, mir, tămâie şi se fac mii de minuni, ce nu pot fi nicidecum contestate.

Poporul meu se laudă cu crestele munților Carpați, acolo unde și-au făcut de secole „cuib” numitele „ciori” din Carpați. Aceste „ciori” sfinte se roagă pentru pacea și mântuirea tuturor oamenilor, postesc în locul celor care nu postesc, scot demoni din oameni, vindecă boli incurabile, vorbesc și stau la masă cu urșii carpatini care, în oricare alte condiții, mănâncă oamenii, nu stau la masă cu ei. Părintele Arsenie Boca si Părintele Cleopa Ilie vorbeau cu urșii, acum mai bine de 20 de ani. Oamenii aceştia simpli sunt îmbrăcați în negru, e adevărat, ca ciorile, dar se știe că negrul nu este neapărat culoarea morții în sensul rău al cuvântului, ci culoarea smereniei, a morții față de rău și învierii binelui în sufletul omului., nici macar nu este o culoare, este o definiție a eleganței. Nu spune moda că dacă îmbraci o rochie neagra, nu poți da greș niciodată?

E minunat să vezi la porți vecinii adunându-se și vorbind… nu despre bani, averi sau despre capacitatea motorului mașinii lor celei noi, ci despre scopul lumii acesteia, despre pământul din care își scot roada, mulțumind neîncetat lui Dumnezeu pentru ce au, despre cât de important este să fii OM. Acesta este poporul meu pe care Occidentul nu îl prea cunoaște sau nu îl cunoaște deloc. De ce? Nu pentru că nu ar fi interesant, ci pentru că nu a avut cine să i-l descrie, așa cum e, cu bune și cu rele. Poporul meu nu este acela care își vinde copiii, așa cum a fost prezentat pe mari posturi de televiziune. Aceste cazuri nu sunt întâlnite doar la noi, ci în fiecare popor, chiar într-o proporție mai mare. Dar asta e! Nu trebuie să ajungi să ne cunoști…

     Aici, la noi, la români, poți învăța cum să trăiești liber, chiar rob de-ai fi! Și cine ar avea interesul să te trimită acolo unde poți învăța asta?!

     În România vino de Crăciun!

Brazii sunt parcă altfel împodobiți, miroase a ace de brad peste tot, nu a ace de plastic ce imită bradul. Protejăm brazii? Da, dar trebuie să existe un echilibru și, până la urmă, și brazii și Crăciunul sunt ai lui Dumnezeu, nu ai noştri! Obiceiurile poporului nostru de Crăciun și înainte de Crăciun, sunt fără pereche. Masa de Crăciun e fabuloasă și bucatele românești îți spun: „parcă ai fi în rai!”  Cât de frumoși sunt românii care, după ce au ținut post și au dat sacul de greșeli jos din spate, mărturisindu-le înaintea lui Dumnezeu prin spovedanie, se împărtășesc, împreună cu copiii lor, cântă despre pruncul Iisus născut smerit, în iesle, ca nimeni altul! Cât de frumoasă este începerea noului an, când alții se distrează și beau, iar la biserica din colț creștinul cântă în focul de artificii de afară! Tot acolo e un strat considerabil de zăpadă și brazii sunt încărcați de omăt și luminițe colorate: Slavă Ție, Doamne! Ce poate fi mai frumos decât să întâmpini noul an cu Dumnezeu?! Evident, nu sunt toți astfel. Dar poporul meu, în general, acesta este. E simplu și frumos! E bun de pus în ramă, în rama veșniciei din care vine și în care merge! AȘA SUNTEM!

Și îmi spune acel cineva: „Parcă ați fi din epoca de piatră! Și ce e aia să te închini de unul singur pe stradă, de câte ori treci pe lângă o biserică sau de câte ori stai la masă? Voi, femeile, sărutați mâna dreaptă a preotului! Scârbos și degradant! Și vă dă după slujbe cu uleiul acela, frumos mirositor, ce-i drept, dar scârbos…poți crede în Dumnezeu și fără toate astea!”

Vedeți, de aceea spun oamenii aceste lucruri, pentru că nu ne cunosc, nu cunosc adevărul, semnificația unor lucruri. Ei nu au nicio vină! Știți, există o vorbă înțeleaptă, spusă de un mare Sfânt al lumii, care zice așa: „Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească”. Acest lucru poate însemna că ar fi de preferat să întrebăm despre semnificația unor lucruri, înainte de a le judeca. Uite ce frumos vorbesc sfinții! Cuvintele frumoase și de folos sunt apreciate de orice minte luminată, de orice om cu inimă bună.

De neînțeles este totuși faptul că unii cunosc istoria mayașă, îi folosesc totemurile, tabu-urile şi ritualurile, dar nu cunosc istoria, frumusețea și ritualurile unui popor și ale unei credințe care vindecă oamenii la propriu, nu îi poartă în universul imaginației și al unor planuri astrale nedemonstrabile. Desigur, nu suntem ca din epoca de piatră, dar suntem din epoca lui Hristos, epocă ce nu apune niciodată. Dacă treci pe lângă o biserică, e firesc să te închini locuitorului ei, Dumnezeu Împăratul. Apoi, când săruți mâna preotului, săruți de fapt mâna unui tată și a lui Dumnezeu care a lucrat prin acea mână. Această practică, de a săruta mâna părinților, era o practică bună în vechime. Dădea greutate familiei, sfințenie. Acum părinții sunt bătuți și înjurați de propriii lor copii, ceea ce nu mai este normal. Abia acest lucru poate fi catalogat cam ca din epoca de piatră! Cât despre uleiul acela…se numește Sfântul și Marele Mir şi este un ulei făcut din esențe speciale, este Sfințit deoarece coboară peste el Harul Duhului Sfânt și a vindecat de-a lungul veacurilor milioane și milioane de oameni, creștini și necreștini uneori. Cum să fie scârbos? Doamne ferește! Mai scârboasă poate fi o cremă pe care o dăm pe față, făcută din cine știe ce minuni și chimicale! Aceea poate, da. Nu poți crede în Dumnezeu și simpla credință să te ajute, fără a-ți manifesta credința. Vedeți, orice om care iubește, se manifestă, oamenii care se iubesc se sărută, se căsătoresc, fac copii. Așa și cel care iubește pe Dumnezeu: nu poate să nu vorbească continuu despre ceea ce îi este drag! Unora le e drag Dumnezeu și vorbesc despre El, altora fotbalul, unora banii…fiecare cu ce îi este lui mai drag! Dar de manifestat se manifestă oricum. Știrile de la televizor sau din ziare, de la colțul străzii sau de la o cafea, între doi prieteni, toate sunt manifestări ale unor sentimente: bune, de dragoste sau rele, de ură, dispreț, indignare etc. Oamenii se manifestă!

Așa suntem! Un popor care se manifestă și se manifestă frumos, în cele mai multe cazuri, în toată istoria sa. Istoria românilor nu este aceea de 20 de ani încoace, aceea este o istorie făcută de alții care nu pot fi numiți români. Românul este muncitor, credincios, liber! Liber ca munții și ca păsările cerului! Așa suntem noi! Și vă iubim pe toți!  De aceea am și fost atât de furați, subjugați, vorbiți de rău, văduviți de tot ce este bun, până și de genii. România a fost veșnic fabrica de genii! De ce credeți că sunt atât de mulți români în posturi importante, în toată lumea? Pentru că sunt folosiți? Nu, pentru că sunt buni, chiar dacă nu sunt întotdeauna apreciați și plătiți pe măsura muncii lor. Sunt acolo pentru că sunt buni. Sclavia…știți, sclavia și prostia nu sunt sinonime. Cei proști nu pot fi sclavi deoarece nu sunt utili…dar nu am spus că românii sunt sclavii altora, ci doar am făcut o comparație exagerată pentru a-mi face înțeleasă ideea!

Ați citit vreodată cărți de povești pentru copii, scrise de români? De românce mai exact! Nu vorbesc despre genul acela de tip Harry Potter, ci despre povești ce au rădăcina în natural, nu în supranaturalul ce nu poate fi atins. Supranaturalul poveștilor noastre are o notă profund spirituală, o învățătură creștină frumos ascunsă în poveste, o lecție de viață. Dar important e că ai ce învăța și ce lua de la noi! Pentru că acum, poporul meu e subiectul…poveștii noastre de dragoste!

Ați văzut vreodată vreo poartă, casă sau biserică construite din lemn, în stil maramureșean? Adevărate opere de artă. Iarna, de Crăciun, nu bem până ne vine rău, nu ne certăm la masa de Crăciun, nu ne îmbrăcăm indecent, în „crăciunițe’’, cu fuste scurte, nu facem glume sexuale pe această temă şi nu facem sex în zilele de Crăciun. Nu se cuvine. De Crăciun s-a născut Hristos, e de fapt ziua Lui de naștere, nu o putem pângări cu astfel de lucruri. Asta înseamnă respect, nu epoca de piatră…și apoi, respectul și buna cuviință nu au o epocă a lor, ele sunt veșnice, nu culturi ce apun la un moment dat.

Ați văzut cum se pictează la români ouăle de Paști? Ouăle sunt roșii, că roșu a fost sângele lui Hristos, roșii s-au făcut ouăle din coșul Mariei Magdalena când a spus: „Hristos a Înviat!”

     Așa suntem.

Dacă ar fi să vorbim doar despre minunile ce se săvârșesc în țara mea, ar trebui ca populația de pe întregul glob să vină în România.

Mi s-a spus cândva: „Credința…vezi tu, credința voastră nu se poate împleti cu medicina, spre exemplu. Voi, ăștia credincioși, sunteți niște simpli tămăduitori – ciudat cum reușiți unele chestii – pe când medicina este ceva concret, palpabil,  ea nu poate fi contrazisă, nu poate fi eradicată prin astfel de practici ale tămăduirilor în mod miraculos.”

Și i-am răspuns: Bine, dar medicina modernă vorbește acum singură despre actul creației, chiar de curând a fost acceptat actul creației ca act suprem. Totuși, Dumnezeu a lăsat și medicina. Primii medici au fost preoții. Și-apoi, Dumnezeu a lăsat atâtea leacuri, atâtea plante tămăduitoare, nu pentru că nu ar trebui să existe medicina, ci dimpotrivă.

Cât despre medicina care nu se împletește cu partea spirituală a lucrurilor, „tămăduitor” este un termen de laudă, nu de rușine, dacă cel care realizează această tămăduire are această harismă de la Dumnezeu. Diplomele pe care le dau oamenii pălesc în fața diplomelor pe care le dă Dumnezeu. Sfântul Petru nu a avut carte, dar deține cheile Raiului… Dar dacă vrei să vezi ce frumos explică medicina însăși această parte de creație a lui Dumnezeu, omul, citește o lucrare monumentală, scrisă de un Sfânt mai contemporan, român. Se numește Arsenie Boca și lucrarea se numește Cărarea Împărăției. Să vezi acolo, la un adevărat tămăduitor, cu minuni mari – de care nu are cum să se rușineze, mai ales că unele dintre afecțiunile celor tămăduiți erau din naștere – explicarea teologică a geneticii. Acest mare Sfânt a făcut și medicină. Te cutremură. E atât de simplu și te întrebi cum de nu ai înțeles aceste lucruri, singur, de la început. Nimic din ceea ce scrie acolo nu poate fi contestat, dimpotrivă, sunt câteva lucruri strecurate, din care medicina modernă s-ar putea folosi mult și bine. Aici nu vorbim despre lucrarea unui preot oarecare al românilor, ci vorbim despre un Sfânt care a făcut atât în viață, cât și dincolo de această viață, minuni atât de mari, încât e greu să nu mai crezi. E chiar imposibil. Acest om sfânt a adus medicina la pragul ei firesc, originea divină, conlucrarea ei cu Dumnezeu. Nu descoperă medicina pe Dumnezeu, nu descoperă știința întreagă pe Dumnezeu, ci Dumnezeu ni le descoperă pe toate, pe măsura folosului pe care acestea îl aduc în societate sau nu.

Vedeți, poporul meu spune mereu: „sunt liber!” Dar el nu a fost liber niciodată fără Dumnezeu. El a fost mai mereu înrobit de câte cineva sau ceva, sub forma stăpânirii diverselor imperii, a comunismului sau a unei mult trâmbițate democrații. Libertatea poporului meu este spiritul său din care își trag seva multe popoare fără ca acestea să știe. Uneori fizic, prin produse de calitate, ce se cumpără de la noi pe prețuri de nimic, alteori prin energia puternică pe care o emană acest popor român, tocmai pentru că este credincios. Rugăciunile permanente ale unui popor pentru alte popoare alimentează continuu cu energie. Din nefericire, peste tot în lume, astăzi și la noi, în România, au început să crească precum o plagă, energii întunecate, de nesiguranță, malefice. Acestea vin din grija zilei de mâine, din încercarea aceasta globală de înrobire, din dorința noastră de a avea un trai cât se poate de comod, dar de pe podiumul de sclav. Acest lucru l-am creionat cât am putut de bine în lucrarea publicată de mine, Suntem Sclavi. Nu voi vorbi aici despre asta. Uneori, traversând atât de des o mare parte a țărilor europene, călătorind mult îmi spun: Doamne, ce frumuseți a lăsat Dumnezeu pe lumea aceasta, ce oameni minunați găsești în fiecare popor! Câtă diversitate care vorbește totuși despre un singur lucru: minunata creație a lui Dumnezeu! Dreptate au musulmanii vorbind despre diversitatea florilor Domnului! Călătorind, nu mai poți fi un nou Darwin, ci adept al Creației pe deplin. Văzând toate aceste frumuseți ale lumii, mă bucur că sunt ceea ce sunt, român, și mă mândresc cu asta, pentru că știu, văd că am cu ce. După ce petreci mai mulți ani în străinătate, poți fi obiectiv. Vezi calități ale poporului tău, pe care nu le conștientizai, vezi defecte ale poporului tău, pe care nici măcar nu le-ai fi bănuit ca defecte. Aceasta te poate determina să lucrezi în favoarea poporului tău în continuă formare, ca oricare alt popor, dar poți împărtăși din experiențele tale și celorlalți, spre folosul tuturor. Aceasta am constatat și mă face fericită: există încă, în poporul meu un sâmbure crescând, plin de virtuți!

     Ceilalți au ce vedea, dacă vor cu adevărat să vadă. O țară mare, ca o icoană! Icoana Maicii Domnului în ea, Cea care este Cea mai iubită la noi! Ați văzut câte icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului avem în țară…și ale Sfinților. Mulți caută diverși vindecători, mai mult sau mai puțin autentici, dar nu văd, nu știu de fapt de existența acestor icoane cu adevărat făcătoare de minuni. O deplasare pentru un meci de fotbal poate costa mii de euro. Un drum către vindecarea ta practic, costă doar două bilete de avion: dus-întors! Totul este să crezi, altfel nu se poate! Credința e conexiunea ta cu acel Ceva, ce ție ți se pare inaccesibil, alteori inadmisibil, dar care poporului meu i se pare de la sine înțeles, bun. Tocmai pentru că sunt atât de multe minuni! Poate că și noi ar trebui, tocmai pentru că le avem în permanență la îndemână, să le apreciem mai mult. Dar știți cum e…atunci când ai mierea la îndemână, nu te lingi pe degete. Acesta ar fi un defect major al nostru în unele cazuri!

Mulți m-au întrebat de ce nu am luptat în continuare să trăiesc în luxul Barcelonei și am vrut neapărat să mă întorc acasă. Pentru că nicăieri nu e mai bine ca acasă, pentru că luxul întregii lumi nu strălucește la fel de tare precum chipul Maicii Domnului din icoana făcătoare de minuni de la mănăstirea Lainici. Acest Chip strălucește cel mai tare și m-am lipit de El!

Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toți! Cu iubire, pentru toți frații mei din lumea largă… un român!

Lelia Marcu

Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *