Norul Maicii Domnului

Am avut șansa de a face zeci de pelerinaje de-a lungul vieții mele… de departe însă, cel din Uranopoli, Grecia, cu vaporul în jurul Muntelui Athos, Muntele Sfânt, a fost cel care mi-a umplut inima cel mai mult, din care am învățat cel mai mult și care și-a lăsat amprenta asupra vieții mele, pentru totdeauna, sper.

Acolo, în cele patru ore petrecute în strălucirea Mării Egee, la poalele Muntelui Sfânt, în compania pescărușilor ghiduși, care îmi furau biscuiții din mână, în zborul lor, ascultând parcă tăcerea înțeleaptă a zidurilor pline de sfințenie ce se aflau la numai câteva sute de metri de noi, am învățat să cânt ceea ce credeam că știu de ani de zile în inima și în mintea mea, ca un clopot vindecător: Doamne miluiește… Doamne miluiește… Doamne miluiește… un Doamne miluiește nu sfâșietor, ci alinător, cald precum soarele acela de vară, adânc, vindecător precum apa albastră atât de transparentă și strălucitoare a bătrânei Egee! Câte nu ar fi avut de povestit acest colț de mare, de câte ori nu s-a închinat Stăpânei ei, Maica Domnului, la fiecare răsărit și apus de soare… câte povești de viață nu or fi fost spuse acestei mări de către călugării care s-au rugat în miez de zi sau noapte, crezând că nimeni nu îi mai aude în afară de Dumnezeu, de Maica Domnului, de sfinți și îngeri! Egeea, coroană a sfintei Elade, a auzit și spălat tot, fiecare cuvânt, fiecare piatră a inimii, șlefuind-o, s-a sfințit cu fiecare diamant căzut în ea din ochii sfinților care au plâns pentru ei și pentru noi toți de pe întregul pământ! De câte ori această perlă a Eladei nu a constituit singura simfonie alcătuită de valurile zilei și ale nopții, mai ales, în clar de lună și ritm de clopote ale mănăstirilor din preajmă, pe care s-au alcătuit versurile inimii celor care s-au rugat: Doamne miluiește-ne, ajută-ne, iartă-ne pe toți!

Am trăit și eu în acea zi, la scara piticilor în cele duhovnicești, simfonia mea; s-au alcătuit versurile propriei inimi în rugăciune, pe muzica valurilor mării… știind că mă apropii de locul în care se spune că pe un vârf de munte, la o oarecare distanță, într-un nor miraculos pe care l-au văzut atât de mulți, stă Însăși Stăpâna Cerului și a Pământului, Maica Domnului Iisus Hristos, Cea care este mai cinstită decât Heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât Serafimii. Dacă am văzut-O? Nu, dar am văzut norul, am știut că acesta este! Cum am fi putut să nu știm când alt nor, timp de patru ore, nu a existat pe Cer, ci numai acela, destul de mic pentru un unic nor, tronând deasupra acelui vestit vârf de munte, deși, nu doar că altul nu mai exista pe cer nicăieri, dar se și mișca, dansa parcă, transformându-se într-un ritm inexplicabil într-o cruce și asta nu o singură dată, ci în mod repetat, desfăcându-se și adunându-se în câteva secunde în alt loc, ceva mai departe, ca apoi să dispară și să reapară în același loc, tot sub formă de cruce, deși vântul era practic inexistent și chiar de ar fi existat, explicație științifică pentru ceea ce am văzut cu toții și mulți alții înaintea noastră sau după noi, nu există!

Am încercat să mă rog Maicii Domnului, pe măsură ce ne apropiam, însă… a fost cu neputință o rugăciune din inima curată, să îmi apropii sufletul de Cea căreia îi spuneam mereu, cu prea multa ușurință: STĂPÂNA INIMII MELE! Stăpâna inimii mele nu îmi era stăpână încă, așa cum am crezut! Încercam să mă apropii și cu inima, însă sufletul, sufletul meu care credeam că o iubește cât de cât, că e al Ei, nu putea ajunge la Ea, ci avea sentimentul că înoată greoi, mult prea greu, fără a reuși să înainteze prea mult, ca într-un noroi… cum să poți înota în noroi, înaintând ușor? Îmi simțeam sufletul doritor, însă greutatea noroiului din el îl împiedica să ajungă la Ea, Cea căreia îi spuneam Stăpână a inimii mele! Poate că sunt multe momente în care îți simți cu adevărat sufletul, momente în care simți doar cu sufletul, celelalte simțuri dispărând și totuși, în acea zi, în acele momente, când aveam așa ocazie să mă adresez Maicii Domnului direct, în Persoană, inima mea, sufletul meu era greu, nu putea ajunge la ea! Cum credem că lăsând păcatele mari, ne ușurăm sufletul! Cum credem că făcând rugăciuni multe și postind în fel și chip, ne ușurăm inima și putem zbura ușor către Cer! Doamne, cât ne înșelăm! În acea zi, în acel ceas, acolo, am înțeles cât de departe este inima omului de Dumnezeu și de tot ce este sfânt! Cât de îmbâcsit, de greu, de murdar este sufletul omului, cât de greu ne trag în jos, greșelile, răutățile, cuvintele deșarte, dorințele fără rost și mai ales acel distrugător: Eu sunt… eu cred… eu vreau, eu pot! Nimic suntem, nimic nu credem, nimic nu vrem din ceea ce ar fi de folos, deși fii ai lui Dumnezeu suntem, în Dumnezeu credem și doar pe El și ale Sale le dorim ca fiind de folos și pe veci! În astfel de momente înțelegi că nu este suficient să nu mai greșești, că cea mai mare greșeală este să te preocupe doar persoana ta și în același timp să crezi că poți avea o inimă spălată de păcate, dar care e sterilă, rece, fără viața care să te miște, să te facă să zbori chiar către Cer, către Raiul cel ceresc!

Am trăit multe minuni în pelerinaje, foarte multe, evidente… am fost vindecați miraculos de nenumărate ori, atât eu, cât și cei dragi mie sau pacienți, spre mirarea neîncetată a doctorilor… s-au deschis singure, porți de mănăstire; m-am lăsat de fumat în mod miraculos acum mulți ani, nemaiputând trage nici măcar un fum, odată plecată de la mormântul Sfântului Părinte Arsenie; am cerut bani să rămân mai multe zile la sfinți, în străinătate și mi-am întâlnit duhovnicul la mormântul Sf. Paisie Aghioritul fără a ști că e și el în Grecia și mi-a dat exact suma cerută, fără a-i spune ceva; am văzut cu ochii mintii și ai sufletului trasee pe care le-am parcurs mai târziu și am știut că voi merge la Sf. Dimitrie, în Salonic, pe seară, locul având o lumină pe care am descoperit-o cu exactitate… și multe altele mai mari! Deși am trăit multe alte minuni făcute de Maica Domnului, în aparență mult mai spectaculoase, deschiderea inimii mele către adevăr a fost cea mai mare minune, adevărul care este unul singur: să nu crezi niciodată că poți ajunge Sus cu sufletul, nici măcar în cea mai puternică și mai curată rugăciune!

Nu ești atât de curat! Smerenia e singura care te spală, singura care îți face sufletul ușor… acea smerenie fină, insesizabilă, acea smerenie pentru care trebuie să lupți din răsputeri cu rugăciunea și cu fapta bună, cu acceptarea crucii ca pe un supersonic ce te duce la Rai, acea smerenie care nu poate veni de la sine pentru că omul, din sine, nu deține așa virtute, ci se da în dar, de Sus! Acea smerenie despre care Pr. Arsenie Boca mi-a spus cândva, de acolo, din lumea drepților: LA RAI NU URCI CU LIFTUL, URCI PE CRUCE! Urci cu… Doamne, miluiește-mă!

Lelia Marcu

Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *